Îţi mai aduci aminte, doamnă?…sau crâmpeie dintr-un
veac ce s-a dus…
Pe Elisabeta
Odobescu-Goga (coana Lizica) ne-a prezentat-o şi, mărturisesc, ne-a aşezat-o în
suflet Rostás Zoltán într-una dintre fermecătoarele convorbiri din volumul
„Chipurile oraşului. Istorii de viaţă în Bucureşti. Secolul XX”. Acum autorul
ne oferă ocazia să citim toate convorbirile pe care le-a avut, la o cafea şi o
ţigară, vreme de un an, cu o doamnă ce-şi deapănă aducerile aminte adunate de-a
lungul unei vieţi.
Cine este eroina acestei cărți? Elisabeta
Odobescu (căsătorită Goga) s-a născut în 1892. Fiică a colonelului Constantin
Odobescu (aghiotantul regelui), nepoata scriitorului Alexandru Odobescu, a
cunoscut din interior viaţa aristocraţiei bucureştene. În timpul ocupaţiei
germane din 1916-1918 a capitalei, în calitate de voluntară a Crucii Roşii
îngrijeşte răniţi, ajută la evadarea unor ofiţeri români şi se remarcă prin
activitate anticolaboraţionistă. În 1920 se căsătoreşte cu scriitorul şi
ziaristul Eugen Goga, fratele poetului Octavian Goga. Mamă a două fete,
Ruxandra (1921) şi Ana (1923), Elisabeta Goga rămâne văduvă în 1935. Continuă
activitatea la Crucea Roşie şi în timpul celui de-al doilea război mondial,
până la preluarea organizaţiei de către noile autorităţi. În timpul regimului
comunist îşi câştigă existenţa dând ore de limbi străin. A decedat în anul
1990.
Cu o remarcabilă
artă a dialogului, recurgând la o maieutică bine condusă, profundă şi tenace,
interlocutorul „îi fură” venerabilei doamne mărturisiri ce reuşesc, una câte
una, să făurească un adevărat „basm în bucăţele”. Basmul este povestea unui
veac pe care l-a străbătut de la un cap la altul şi nu oricum, ci luând parte
din plin la frământările unui secol fascinant, la evenimente fierbinţi, aşa cum a fost Primul
Război Mondial bunăoară. Viaţa politică, episoade culturale, scene mondene,
viaţa de zi cu zi, nume ilustre, cu genealogii impresionante, nimic nu rămâne
nerostit, neevocat. Adolescenta de la începutul secolului XX are amintiri vii,
parcă trăite cu câteva zile în urmă. Şi le împărtăşeşte cu nostalgie, cu
înţelepciunea şi detaşarea conferite de anii trăiţi şi, ori de câte ori se
poate, cu mult umor. Să ne lăsăm şi noi purtaţi de fermecătoarea coană Lizica
pe firul aducerii aminte şi să respirăm pentru câteva clipe aerul Bucureştiului
de acum un veac… În capitala României,
la începutul secolului XX, atmosfera Belle époque se simţea din
plin: „500 de mii de locuitori erau
atuncea în Bucureşti, înainte de primul război. Viaţa era foarte uşoară pentru
toată lumea.”
Tihna și normalitatea acelor
vremuri este sintetizată în câteva vorbe, cu nostalgie și cu o uimitoare precizie
a detaliului: „Şi era o viaţă patriarhală. De exemplu, la bunica mea în fiecare
seară toată familia se întrunea şi stăteam până târziu. La 10 se servea
dulceaţă şi la 11 ceai cu cozonac, totdeauna, în fiecare seară.”
Bucureștiul monden este
evocat cu multă plăcere, cu ochii adolescentei care se familiariza cu „lumea
bună”: „erau foarte multe primiri, baluri, serate, serate muzicale.”
Programul
reuniunilor mondene avea rigoare și „ștaif”:
„erau
case care aveau o zi de primire. De exemplu, generalul Manu avea zi de primire
marţi. Doamna Petre Carp avea zi de primire vineri. Diferite persoane aveau zi
de primire. Spunea sora mea că era la generalul Manu, şi se serveau ceşti de
ceai. Şi s-au servit 80 de ceşti de ceai în ziua aceea.”
Simpla înșiruire
a unor nume care ele în sine înseamnă istorie produce un fior de emoție în
sufletul cititorului: „Pe urmă era doamna Bălăceanu, dar nu mai îmi aduc aminte
în ce zi era. Fiecare aveau. Mătuşa mea, doamna Gheorghe Manu, care avea casa
pe Calea Victoriei, vizavi de ministerul care-i colţ cu strada Frumoasă (Casa
Murnu, vizavi de casa Vernescu - n.a.). Avea casa cu o grădină imensă. Asta
avea marţea.”
La vremea aceea,
femeile aristocrate, soțiile oamenilor politici erau angrenate în felurite
activități culturale, de ajutorare etc.: „...mergeam de exemplu la recepţiile
de la doamna Alexandrina Cantacuzino, care făcea parte şi dintr-o societate
internaţională a femeilor şi o societate de scriitori, tot internaţională.”
Reuniunile
aristocratice, guvernate de un rafinat savoir vivre, nu se petreceau „pe sec”,
panoplia gastronomică, deloc modestă, este vie în memoria venerabilei doamne: „Se
ştia, era totul preparat, erau diferite, aşa, pesmeţi, prăjituri, sandvişuri,
ceai, bineînţeles, şi cred, câteodată era porto sau marasquin pentru domni,
dacă voiau.”
Cum se poate uita primul bal
al unei domnișoare din lumea bună? Memoria nu dă greș nici de această dată: „la 18 ani am fost la primul meu bal, la
Legaţia Rusiei. Aşa s-a nimerit. Şi era foarte frumos balul, şi foarte amuzant.
M-am amuzat foarte bine. Şi foarte multă lume dădea baluri, foarte mulţi.”
Elisabeta Goga povestește cu
o spontaneitate uimitoare, excelent surprinsă în dialog, oralitatea dând naștere
unui straniu efect auditiv. Pentru că cititorul se transformă într-un veritabil
ascultător care o „aude” pe „coana Lizica”: „...bine, erau baluri… Era balul de
la Palat, de la rege, balul de la 1 ianuarie. Unde poftea şi comercianţii mari,
ştii? Nu numai aşa-zisa societate. Dar poftea şi comercianţii mari. Şi am fost
o singură dată, de curiozitate, la balul de la 1 ianuarie. Era solemn, aşa, şi
era foarte multă lume şi era plicticos. Dar la Cotroceni era foarte amuzant.
Eram între noi, nu era cu o groază de lume şi cu persoane mari, eram numai
tineretul. Şi era amuzant.”
Și cum poate lipsi dansul
din amintirile unei doamne? La întrebarea interlocutorului despre dansurile pe
care le-a învățat, răspunsul nu întârzie: „Era, stai, cum îi spunea la polca
aia absurdă? Schottischvorn(?) Pe urmă era Pas de patineur. Te ţineai
aşa, parcă patinai. Era cadril, era lancier, era vals. Mai târziu s-a introdus
tangoul. Şi atuncea, într-o zi eram la Cotoceni, şi am spus, nu eu, dar nu ştiu
care, a spus pianistului să cânte un tangou şi am început să dansăm tangou. Şi
prinţul Ferdinand tot a întrebat ce-i aia, i s-a spus alt dans, dar el n-a
crezut şi a oprit.”
Modestia și
condescendența manifestate de suveranii de atunci ai României nu rămân
neamintite de martora evenimentelor de la începutul secolului XX: „Dar trebuie
să spui că ei primeau cum ar fi primit orişice persoană, nu făceau pe
suveranii, deloc. Nici regele, nici regina. Te primeau, erau extrem de
politicoşi, foarte gentili şi te primeau aşa, te simţeai foarte bine, nu erau
cu nasul pe sus sau…cum era, de exemplu, la Curtea Rusiei.”
Viața culturală
din „Bucureștii ce s-au dus” avea o intensitate și o elevație remarcabile: „De
exemplu doamna Constanţa Cantacuzino, sora doctorului Cantacuzino, era foarte
bună pianistă. Şi foarte bună muzicantă. O dată pe săptămână, vineri seara,
avea serată muzicală. Şi nu numai asta, dar când era Enescu, cânta şi Enescu…”
Din mozaicul
cultural al epocii nu putea lipsi Carmen Sylva, regina-poetă care organiza
serate muzicale la care „te poftea, cum să vă spui, te poftea aşa, pe sezon.
Vreai să te duci, te duceai, nu vreai, nu te duceai. Şi de la 6 la 8 era o
muzică splendidă. Fiindcă Enescu era mosafirul lor, şi stătea la Peleş. Era
Dinicu, care era şef de orchestră şi foarte bun violoncelist. Era secretarul
reginei Elisabeta, Dall’Orso, foarte bun violonist, şi avea un glas de bariton
foarte frumos, cânta lieduri admirabil. Şi de la 6 la 8 se făcea muzică.” Aceeași
Carmen Sylva, Regina Elisabeta, rămâne în memoria venerabilei doamne printr-o
generozitate deosebită, cu adevărat regală: „Regina Elisbeta era extrem de
generoasă. Şi într-o zi, nu ştiu de ce, sora mea era la ea. Şi i-a arătat
dantelele. Avea nişte dantele superbe. Nu ştiu dacă aţi văzut, că a fost o
expoziţie de dantele din Belgia, acum câţiva ani.”
În acea epocă,
înaintea primei conflagrații mondiale, într-un București patriarhal, fiecare
familie „bună” care se respecta organiza serate muzicale: „Se dădeau sau
serate, sau matineuri muzicale. La mătuşa mea a fost o foarte frumoasă serată
muzicală, a dat…cum se spune ombres chinoises? Un ecran, şi…
-
Ştiu, în spatele
lui…umbre chinezşti…
-
Care era drumul Stelei,
la marche à l’ étoile, foarte frumos, cum păstorii au văzut Steaua şi cu
cei trei regi magi. Şi acompaniat de muzică. Muzică de cameră, pian, vioară,
violoncel, şi de voci.”
Recepțiile, mesele se desfășurau după un
ceremonial riguros, eticheta era la mare preț, dar cu toate acestea, prețiozitatea
și „fasoanele” erau excluse: „Există regulile de prioritate, da. Erau persoane
care erau servite primele. Altfel de reguli nu ştiu. Şi era foarte multă lume,
fiindcă era regele, regina, erau damele de onoare, erau aghiotanţii, erau
invitaţii şi tineretul. (...) În toate cazurile regina şi regele erau serviţi
primii. Şi pe urmă mosafirii după importanţa lor.”
Tânăra de atunci
nu uită atenția de care se bucurau în asemenea ocazii cei din generația ei: „Foarte
des tineretul era reţinut la masă. Oh, enormă era masa. Noi eram la coada
mesii. În mijlocul mesii adusese o, cum să vă spun, de la Peleş, era un bazin
şi mereu apă, înconjurat de plante verzi. Dar era un bazin care mereu curgea.”
Și se rețin cele
mai mici amănunte legate de meniul oferit în asemenea ocazii: „După fiecare
masă se bea cafea. După dejun şi după masa de seară, atunci se servea cafea.
(...) Şvarţ era cealaltă cafea. Şvarţul este cafea făcută nu cum se face
cafeaua turcească la care pun apa, pun zahărul şi cafeaua, şi le fierb
împreună, ci şvarţul era cafea care era opărită. Puneai într-o cafetieră
specială, şi se punea în afară de cafea ceea ce se numea Frankcafea,
adică cicoare. Şi „Marghiloman” era o cafea cu rom. O cafea în care se punea
rom. Aşa cum gâteau Bibescu era piure de castane cu frişcă. Fiindcă un
cofetar în Franţa, sau un bucătar, a făcut prima oară această prăjitură pentru
unul din Bibeşti, nu ştiu care, şi îi spunea gâteau Bibescu.”
Cum putea omite „coana Lizica”, tânăra de atunci, toaletele
doamnelor, un capitol extrem de important al vieții mondene? Își aduce aminte că la acea vreme „erau jurnalele de modă franţuzeşti pe care toate femeile le urmau. Da,
absolut! Absolut!” Aceste toalete erau comandate fie în străinătate, fie la
croitorii renumiți din țară: „Lumea mergea foarte mult la Braşov, era un mare
croitor, Neumann, la care toate cucoanele mergeau să-şi comande rochii,
taioare, de toate. Neumann era celebru la Braşov. Şi tot ce era mai de lux de
la Sibiu, se mutase la Braşov. Prăvăliile astea de modă. Foarte multe.”
Ea însăși a purtat diferite costumații de care
își amintește cu mare precizie și a participat la numeroasele baluri costumate
din Bucureștiul acelor timpuri: „Când am fost mică, am fost la Niculae
Filipescu, acolo, la un bal costumat, am fost în Myosotis, în « nu mă uita». Şi de vreo două ori am fost în costum
din secolul al XVIII-lea, şi pe urmă o dată am fost în costum de papagal, din
hârtie, şi ce-am mai fost? Da, şi o dată în costum Second Empire, iarăşi.” Sau:
„Îmi aduc aminte că am fost odată invitată la nişte americani, era un fel de
bal costumat, şi aveam o superbă bluză veche turcească de mătase, brodată cu
aur. Splendidă. Era într-adevăr o piesă de muzeu.”
Pasajele pline de umor
abundă în amintirile Elisabetei Goga. Este un umor duios, lipsit de maliție, un
umor nostalgic și afectuos. Personajele evocate au devenit demult umbre și
aduceri aminte: „Şi tante Constance Balş era aşa. Cât soba. Avea o fustă de moire
negru şi un matiné de mătase roz,
plin cu dantele. Foarte elegantă, inele la fiecare deget şi coafura era aşa:
aicia un conci, dar nu un conci ascuţit, aşa, ca o plăcintă, dar mare, aşa, şi
aici avea colţuri. În fiecare colţ era o bijuterie cu o piatră de altă
culoare.”
Amintirile coboară pâmnă în
anii copilăriei, Elisabeta Goga având imaginea limpede a fetiței care a fost și
care iubea jucăriile: „La Alcalay, afară de cărţi, de toate, şi germane şi
franceze, în toate limbile, avea jucării, jucării de la Paris. Bineînţeles
mi-am cumpărat un leagăn. Era aşa o scândură foarte groasă, cât palma mea, cu
nişte frânghii mari şi costa suma enormă de 16 lei.”
Cadourile primite atunci au
rămas neatinse în aducerea aminte a doamnei aflate acum la apusul vieții: „De
exemplu mi-aduc aminte, era doamna Pherekide, care are bustul în Cişmigiu.
Făcea nişte cadouri superbe. Şi-mi aduc aminte, eram mică, aveam 6 ani, existau
nişte şerveţele cu desenul cu creion albastru, şi trebuia să urmăreşti desenul,
şi să brodezi flori şi frunze. Şi pe care le făceai cadou de Crăciun părinţilor
etc. Şi eu făcusem, şi la şerveţel mai trebuia brodată o frunză. Şi a trebuit
să brodez. Pe urmă am primit cadoul care îmi plăcea foarte mult. Era un fel de
scrin alb, laqué blanc, cu albastru, era o păpuşă de porţelan,
era un trusou întreg, era o baie mică, un săpun mic, un burete mic…Eu eram
încântată.”
Nu pot fi uitate, de bună
seamă, cadourile primite la nunți, adevărată etalare de frumusețe: „La nunţi
erau cadourile cele mai somptuoase. Acolo se făceau cadouri somptuoase. Trebuie
să caut să vă arăt, fiindcă o să vă amuze, în Indépendance Roumaine o
descriere a căsătoriei mătuşii noastre Zoe Manu, căsătorită Balş. Şi nu e numai
descrierea căsătoriei şi invitaţii, dar dă şi cadourile. De exemplu un obiect
de argint, un vas Gallé, un tablou.” Erau la modă numai Gallé-urile originale:
„Eu am avut câteva foarte frumoase care le-am vândut. Şi bijuteriile se
dădeau.”
Tânăra
Elisabeta Odobescu ajunge la vârsta măritișului și toate preparativele pentru
acest eveniment îi sunt foarte vii în memorie. Se căsătorește cu Eugen Goga,
fratele poetului, pentru care nutrește o iubire castă, nealterată de curgerea
timpului și în a cărui companie va cunoaște îndeaproape viața literară a Bucureștiului
interbelic. Va fi o desăvârșită cunoscătoare a literaturii, va avea lecturi
serioase și profunde, iar umorul stenic, înnăscut o determină să-l guste pe „Apunake”
al lui Grigore Cugler, dovadă că avea „o anumită formă a spiritului”,
indispensabilă pentru înțelegerea textelor acestui insolit și fermecător
scriitor.
Primul Război Mondial este un capitol
aparte din carte și este prezent într-o optică dubșă: amintirile depănate în fața
microfonului și jurnalul ținut în acei ani de către tânăra Elisabeta Goga. Două
unghiuri de vedfere, două perspective temporale ale unuia și aceluiași
eveniment oferă cititorului de la început de secol XXI o sursă veridică de
informație despre Războiul de întregire a neamului.
Este remarcabilă ideea lui Rostás Zoltán
de a așeza față în față două tipuri de confesiuni. Se poate urmări, de fapt,
percepția asupra istoriei surprinsă în două momente diferite ale vieții „coanei
Lizica”. Firul roșu însă, atât la diaristă, cât și la octogenara confesoare,
rămâne nealterat: războiul a fost evenimentul care a marcat prima jumătate a
secolului trecut și a lăsat impresii puternice și definitive.
Tehnica purtării convorbirilor, dialogul
bine condus, cu întrebări niciodată puse la întâmplare, care curg unele din
altele sunt doar câteva dintre punctele de atracție ale acestei mai mult decât
fascinante cărți. Se spune că amintirile sunt, pentru mulți dintre noi, singura
comoară pe care nu ne- poate lua nimeni. Iată că, totuși, acest lucru este
posibil, dovadă aceste aduceri aminte „încăpute pe mâna” unui magician al
interviului așa cum este Rostás Zoltán.
Denisa TOMA
Zoltán Rostás, Secolul coanei Lizica, Convorbiri din
anii 1985-1986 cu Elisabeta Odobescu-Goga. Jurnalul din perioada 1916-1918,
Editura Paideia, 2004.
