Concurs pentru
ocuparea postului de bibliotecar. Aparent, un concurs ca oricare altul, cu
bibliografie obligatorie, cu riguroase condiţii de participare, cu o comisie
expertă care corectează la sânge, deci tot tacâmul. Comisia corectează
lucrările, „corectorii” confruntă textul candidatului cu textul bibliografiei,
ca să sune exact, dar exact, ca acolo. Sună bine, candidatul ia notă mare, la
„interviu” mai spune câte ceva despre ce-l mână în luptă, de ce vrea să devină
bibliotecar şi concursul se încheie. Se afişează listele cu rezultate: cei mai
buni câştigă. Până aici totul sună bine. Aş îndrăzni, însă, la „alegerea de
bibliotecar”, să sugerez comisiilor să introducă nişte probe mai ieşite din
comun.
Proba scrisă n-ar consta în înşiruirea
de drepturi, obligaţii, atribuţii,
clasificări, competenţe, reguli, pentru că toate acestea se găsesc
scrise, iar cine lucrează / va lucra cu ele ştie de unde să le ia. Aş face, în
schimb, altceva:
Le-aş cere candidaţilor să scrie numele a zece scriitori români, zece
străini şi în dreptul lor să pună cele mai importante trei opere. Aş întreba
candidatul care e ultima carte pe care a citit-o, care îi este scriitorul
preferat, de ce iubeşte un anumit scriitor. Şi, chiar dacă le proba scrisă nu înşiruie
foarte precis documentele de bibliotecă, dacă a citit mai mult faţă de un alt
candidat (sau a citit, pur şi simplu faţă de unul care n-a făcut-o DELOC,
niciodată !), l-aş accepta fără prea mare ezitare.
Aş mai cere candidaţilor să scrie un mic eseu, nu mai mare de o pagină,
care să cuprindă gândurile lor despre carte, lectură şi bibliotecă. Aş urmări
cu foarte mare atenţie firul gândului, construcţia raţionamentului, fluenţa
exprimării (care vine din ani buni de lecturi) şi aş vâna fără milă greşelile
de ortografie, scrierea corectă a unor cuvinte. Chiar a cuvântului
„bibliotecă”…
După care m-aş transforma în detectiv. Aş urmări candidaţii în fiecare
zi, m-aş furişa pe urmele lor, iar dacă aş vedea că trece o zi, trec două,
trei, patru, şi ei nu intră într-o librărie, nu se opresc la o tonetă cu cărţi,
atunci aş cădea pe gânduri, mi-ar fi clar că nu prea au mari legături cu
cartea. Şi aş îngroşa puţin obrazul, m-aş invita chiar şi la candidaţi acasă.
L-aş angaja pe acela în a cărui locuinţă cărţile se află peste tot, într-o
ubicuitate năucitoare, pe rafturi, pe televizor, pe mese, pe rafturile
bibliotecii care geme sub greutatea lor. Aş şti cu exactitate că acest om se
simte bine în lumea cărţii, că le iubeşte, că niciodată nu i se par „prea multe”
şi că, deci, profesiunea de bibliotecar îi este vocaţie. Ar lua concursul cu
nota zece, un concurs care va dura, în realitate, toată viaţa.
Cred cu obstinaţie că nimic nu poate fi mai măgulitor decât să auzi că o
cunoştinţă, un coleg ţi se adresează cu Bună
ziua ! Ce mai citiţi ? Dacă mi s-ar
spune Bună ziua ! Ce mai gătiţi ? m-aş simţi ofensată de-a dreptul. Şi
sunt foarte fericită că am colegi care mă întreabă ce mai citesc. Pentru că
prefer să mi se vorbească despre frazele lui Saramago, şi nu despre sosul
bechamel.
Denisa TOMA
No comments:
Post a Comment