Nina Berberova: Sublinierea îmi aparţine

Chiar şi pentru faptul că a debutat la 84 de ani, Nina Berberova merită întreaga admiraţie a iubitorilor de literatură. Cînd, în anul 1985, la editura pariziană Actes i-a apărut romanul L'Accompagnatrice, lumea literară a avut de îndată revelaţia că, aşa cum spunea Bedros Horasangian, „o mare prozatoare rusã ieşitã din mantaua marilor scriitori ruşi, de la Turgheniev si Cehov si pînã la prestigioşii ei contemporani, se deschidea lumii moderne”. Au urmat la scurtă vreme, într-o veritabilă avalanşă, Le Laquais et la putain (1986), Tchaikovski (1987), Le Roseau révolté (1988), La Résurrection de Mozart (1989), Le Mal noir (1989), Borodine (1989), L'Affaire Kravtchenko (1990), Les Francs-Maçons russes du XXe siècle (1990). Cărţi gîndite şi aflate în stare latentă de-a lungul a cîtorva decenii. Uimitoare gestaţie, mai ales că viaţa scriitoarei nu a fost nici pe departe una uşoară. Iar cum a fost, ne-o spune ea însăşi în cartea de amintiri apărută în 1991 la Paris sub titlul C’est moi qui souligne, tradusă în româneşte Sublinierea îmi aparţine şi apărută în anul 2006 la Editura Univers. Cartea a primit în anul 1990 în capitala Franţei Premiul Gutenberg pentru cel mai bun document al anului 1989. Este romanul unei scriitoare care, după cum chiar ea spune, a fost „preocupată toată viaţa de timp, care nu poate fi nici cumpărat, nici sustras, nici falsificat”, care a încercat să se înţeleagă pe ea însăşi, înţelegîndu-i pe cei cu care a avut norocul sau neşansa de a se întîlni de-a lungul unei vieţi.

Există o veche, foarte îndrăgită melodie rusească numită “Zvon de seară” în care o tulburătoare voce de bas evocă anii tinereţii, iubirile trăite, casa părintească, fericirea trecută. Cartea Ninei Berberova se citeşte avînd în auz reverberaţiile acestei melodii. Şi, de aceea, îi putem urmări întreaga viaţă, tribulaţiile ei, parcurgînd paginile acestor amintiri ca şi cum am citi partitura unor vechi cîntece ruseşti despre Volga, despre stepă, despre mesteceni, despre o troică, despre ceaiul ce fumegă în samovare argintii. 

Nãscutã în Petersburgul imperial, la 8 august 1901, dintr-un tatã de origine armeană si o mamã rusoaicã provenind din marea burghezie, Berberova a purtat toată viaţa semnele acestor duble rădăcini: “La naştere am primit, ca un dar al destinului, privilegiul de a avea două origini, una nordică şi rusă, alta meridională şi armeană. Aceste aspecte opuse ale personalităţii mele au încetat, puţin câte puţin, să fie o sursă de conflicte şi au ajuns să se contopească într-un tot armonios.”

 Are de timpuriu preocupări literare şi, fără îndoială, întîlnirea cu poeţii Aleksandr Blok şi Anna Ahmatova a înrîurit drumul artistic al tinerei de nici 15 ani. După absolvirea Universităţii din Rostov revine în oraşul natal, devenit Petrograd, după ce în octombrie 1917 “găzduise” Revoluţia, cu tot cortegiul ei de urmări. O revoluţie despre care va afla abia după 40 de ani că fusese “înfăptuită” cu sprijin financiar primit din Germania. Şi consată cu amărăciune că revoluţia  nu era inevitabilă pentru că « secolul al XX-lea ne-a arătat că existau şi alte căi posibile pentru a învinge sărăcia şi inegalităţile. S-ar fi putut evita astfel colectivizarea forţată, un război cu o armată lipsită de conducătorii ei, precum şi nimicirea mediului cultural care nici în două sute de ani nu va putea fi reconstituit ».

 Îşi face numeroşi prieteni în mediul cultural post-revoluţionar, în cercurile literare petersburgheze, un mediu ce percepea ca un seismograf tulburările şi răsturnările de echilibru ce au urmat dramaticei schimbări de sistem operate de revoluţia lui Lenin. Va alege calea exilului împreună cu poetul Vladislav Hodasievici, pe care îl cunoscuse în anul 1921 şi de care se va ataşa afectiv şi spiritual, fără ca între ei să existe ceea ce se numeşte o mare iubire, cel puţin nu din partea ei. Vor părăsi împreună Rusia într-o zi de mai a anului 1922, gest determinat de apariţia la orizont a ceea ce peste un deceniu va primi denumirea oficială de realism socialist. Vor sta o perioadă la Berlin, oraş în care se găseau deja numeroşi emigranţi ruşi ce se întâlneau la Cafeneaua Landgraf, unii dintre aceştia, cum au fost Andrei Belîi şi Boris Pasternak, se vor întoarce în Rusia devenită U.R.S.S. şi vor simţi pe propria lor piele “binefacerile” comunismului sovietic. După un scurt “ocol” la reşedinţa lui Gorki de la Sorrento şi prin Praga, cei doi se stabilesc la Paris, secvenţa pariziană din viaţa Ninei Berberova întinzîndu-se pe o durată de aproape 25 de ani. În Parisul acelor timpuri,  emigraţia rusă, intelighenţia refugiată din calea tăvălugului “Marelui Octombrie” încerca să se afirme în peisajul literar francez, căuta să fie o voce distinctă în ceea ce s-a numit les années folles. Nina Berberova frecventează cercuri în care îi întîlneşte pe Pasternak, Ivan Bunin, Marina Ţvetaeva, Viktor Şklovski, Merejkovski, Zinaida Hippius. Scrie, publică articole, face cronică literară, ca să-şi poată cîştiga existenţa prestează diverse alte munci, de la croitorie la înşiratul mărgelelor. Anii ocupaţiei naziste îi petrece la Longchêne, lîngă Paris, fiind mereu atentă la mersul războiului şi la situaţia militară din ţara ei, devenită U.R.S.S. În capitala Franţei poeta a trăit « în mijlocul a douăzeci de persoane legate între ele prin afecţiunea lor pentru poezia rusă, pentru cuvintele, muzica, ideile, ritmurile ei »,   de care nu s-a despărţit niciodată. Şi tot ea mărturiseşte : « Formam parcă o orchestră, în care unii dintre noi, printre ei şi eu, dovedeam un puternic spirit de echipă ; unindu-ne, aceasta ne separa totodată de celelalte grupuri din diaspora rusă. Acum nu mai rămînea aproape nimeni, în faţa mea se întindea pustiul pe plan individual şi social ». Şi din faţa acestui pustiu se va refugia, cu atît mai mult cu cît intelectualii francezi o dezamăgesc prin simpatiile neescamotate manifestate faţă de Stalin şi regimul său, prin ambiguităţile de care dădeau dovadă scriitori ca Sartre, Camus, Aragon, Eluard.  De accea, sfertul de secol parizian se va termina în anul 1950 cînd Nina Berberova pleacă în Statele Unite. Aici, într-un anume fel, va lua viaţa de la capăt şi îşi va putea valorifica imensa experienţă literară acumulată, deşi în stare latentă, şi va preda literatura rusă studenţilor de la Universitatea Yale din Princeton.    

Cum este Nina Berberova? Între copertele acestei fascinante autobiografii descoperim o femeie plămădită dintr-un amestec special de duioşie şi forţă, de gingăşie şi tenacitate, cu o impresionantă putere de a se lua la trîntă cu viaţa, ca un adevărat leu ce era, potrivit zodiei. Scriitoarea trăieşte din plin zbuciumatul secol XX care o marchează puternic, după cum singură mărturiseşte. „Nefericirea acestui secol mi-a fost de folos: revoluţia m-a eliberat, exilul m-a fortificat, războiul m-a aruncat într-o altă lume” – este o confesiune ce cuprinde în sine o experienţă copleşitoare.

„Las altora grija să mă respecte şi să mă onoreze, dar ştiu foarte bine că, atîta timp cît există în mine o cît de mică părticică din absurdul universal, nu-mi pot ridica singură un monument”,  depune mărturie Nina Berberova în finalul memoriilor sale. Monumentul i–l ridică însă citiorii care recunosc în cărţile ei o  literatură ce vine în continuarea marii proze ruseşti, care o aşează pe scriitoarea ce debuta la 84 de ani pe un binemeritat soclu alături de Tolstoi, Turgheniev, Pasternak sau Bulgakov. Îi citim cărţile şi auzim zvon de coruri ridicîndu-se spre tăria cerului, în nesfîrşite păduri de mesteceni, în aerul înmiresmat al stepei ce se pierde la orizont în amurguri sîngerii. 

Denisa TOMA