Cu câţiva ani în
urmă, mi-a atras atenţia o cronică semnată de Constanţa Ciocârlie în România
literară despre o carte cu un titlu straniu „84, Charing Cross Road”,
apărută atunci la Paris. Înainte de a ajunge la ultimele rânduri ale cronicii,
pe măsură ce mă cufundam în citirea ei, mi-am
spus în gând că trebuie neapărat să am această carte! Şi cum la mine
zicala „vouloir c’est pouvoir” este valabilă şi funcţionează impecabil numai în
ceea ce priveşte cărţile, am „emailat” de urgenţă prietenei mele Catherine de
la Paris rugând-o să-mi trimită cartea. După nici o săptămână am avut deja în
mână exemplarul însoţit de o dedicaţie a celei ce mi-o trimisese: J’espère que
tu seras heureuse de recevoir ce livre qui paraît excellent. Je te souhaite une
douce lecture…” Şi aşa a şi fost: cartea era, într-adevăr, excelentă, iar
lectura se dovedise atât de „dulce” încât o reiau din vreme în vreme, când
vreau să-mi bucur puţin sufletul.
Este un roman
epistolar, nu pot să-l „clasific” altfel, dar dincolo de structura lui, din el
răzbate un fluid ciudat care te învăluie şi îţi pune nenumărate întrebări
despre viaţă, cărţi, prietenie, legături sufleteşti ce sfidează spaţiul. Cartea
cuprinde scrisori ce făcuseră traseul New York – Londra şi retur vreme de peste
douăzeci de ani, legăturile epistolare dintre o pasionată bibliofilă americană
şi un anticar-librar londonez de la librăria Marks & Co, specializată în cărţi vechi, în
curs de epuizare.
Prima scrisoare
este datată 5 octombrie 1949 şi a fost trimisă de Helene Hanff librăriei
londoneze, cu rugămintea de a-i fi expediate cărţile de pe o listă anexată (o
mancolistă, ar spune filateliştii). Şi
din acel moment începe un negoţ de o factură cu totul specială, socotelile se
ţin la ultimul şiling şi ultimul cent, dar oare nu au dreptate francezii când
spun că „les bons comptes font les bons amis”? Pentru că, dincolo de aparentul
mercantilism, între Helene şi Frank Doel, anticarul londonez de la librăria
situată pe Charing Cross Road, la numărul 84, se va naşte o prietenie izvorâtă
de pasiunea comună pe care amândoi o aveau pentru cărţi, pentru litera
tipărită, pentru cartea rară.
Cărţile pe care
le cere cu insistenţă Helene vădesc gustul rafinat al unei cititoare avide,
dornice să ştie, să descopere, să fie posesoarea unor opuri pe care, deşi le-ar
putea găsi la câteva străzi de ea, în New York, preferă să le ceară de la
avizaţii librari de pe malul Tamisei.
Frank Doel,
librarul profesionist, meticulos, corect, competent cu asupra de măsură, sobru
şi delicat îi procură cărţile dorite şi, atunci când sunt exemplare bibliofile,
le face o descriere „bibliologică” profesionistă, în puţine cuvinte. Un tratat
universitar pentru catolicii din Dublin pe care îl propune „clientei” din
America este „prima ediţie, complet din piele, in octavo, Dublin, 1852.
Câteva pagini prezintă rosături şi pete, dar este un exemplar bun, cu o
legătură solidă. Este o ediţie originală.” Şi o întreabă pe Helen dacă doreşte
să-i fie expediat. Desigur, răspunsul este afirmativ, destinatara abia aşteaptă
să intre în posesia unui asemenea exemplar. Iar când îl primeşte, are un
sentiment de cvasi culpabilitate, nu-i vine să creadă că este posesoarea unui
astfel de exemplar, ea, locatara unui imobil anodin şi neprimitor din inima New
York-ului, în care rafturile pentru cărţi sunt „bricolate” din cutii pentru
portocale. „Newman-ul a sosit de aproape o săptămână şi îmi revin cu greu. Îl păstrez pe biroul
meu, alături de mine, ziua întreagă, şi din când în când îmi întrerup bătutul
la maşină ca să-mi întind mâna spre el şi să-l ating. Nu pentru că este o
ediţie originală, ci pentru că pur şi simplu n-am mai văzut o carte atât de
frumoasă. Mă simt uşor vinovată pentru că îi sunt proprietară. O carte ca asta,
cu o legătură din piele strălucitoare, cu titlurile aurite cu fierul *, cu caracterele ei minunate,
şi-ar afla locul mai degrabă în biblioteca lambrisată cu pin a unui conac
englezesc; ea n-ar trebui citită decât şezând într-un fotoliu elegant din
piele, lângă foc, şi nu pe o canapea de ocazie dintr-o garsonieră dintr-un
imobil delabrat din gresie cafenie”.
Caută Jurnalul lui Samuel Pepys, acea adevărată
enciclopedie a epocii…….Are nevoie de el „pentru serile lungi de iarnă” (e o
idee!) În noiembrie 1950, librarul londonez nu o are în stoc. Dar o va găsi!
Spre
ghinionul lui, însă, cartea pe care i-o trimite nu este nici pe departe ceea ce
a dorit Helen, care nu face economie de invective atunci când constată că,
bunăoară, lipsesc anumite zile din jurnal, zile pe care, desigur, le ştia din
alte ediţii ale cărţii celebrului diarist: „NUMIŢI ASTA UN JURNAL DE PEPYS? Îmi
vine să vomit. Unde este episodul din 12 ianuarie 1668 în care soţia îl alunga
din pat şi îl alerga împrejurul camerei cu un vătrai înroşit? …Voi rupe acest
erzatz de carte pagină cu pagină ŞI O VOI FOLOSI DREPT HÂRTIE DE ÎMPACHETAT”
Este scandalizată de faptul că Frank o învaţă cum să-şi cureţe „biblia Grolier”,
Adoră cărţile vechi care se deschid
singure la anumite pagini, iubeşte urma trecerii unor alte priviri peste
rândurile cărţii şi, la rândul ei, face mici semne pentru cei care vor citi
cartea peste ani.
Când ritmul trimiterilor dinspre
Londra i se pare că e mai încet, nu ezită să-şi muştruluiască furnizorii
apatici: „M-am înţeles cu Iepuraşul de Paşti ca să vă aducă un ou, dar când va
ajunge la voi va constata că aţi murit de Apatie.”
Dar iubeşte şi muzica. Şi nu orice muzică: „Vindeţi, cumva,
şi partituri de muzică vocală legate? Cum ar fi Patimile după Matei sau Messia
de Haendel. Le-aş putea, probabil, găsi la Schrimer, dar este la 50 de case de
mine şi e frig, de aceea m-am gândit să vă întreb întâi pe voi.”
Lecturile şi le orientează uneori după anotimpuri, după
curgerea vremii: „odată cu primăvara ce vine, am nevoie de o carte cu poeme de
dragoste. Dar nu Keats ori Shelley, trimiteţi-mi poeţi care pot vorbi despre
dragoste fără să se smiorcăie – Wyatt sau Johnson…Dar dacă se poate, să fie o
carte frumoasă, nu prea mare, ca s-o pot strecura în buzunarul de la pantaloni
şi s-o iau cu mine în Central Park.” Şi ne-o putem uşor imagina pe Hellen
aşezată pe iarba celebrului parc New-York-ez citind detaşată versuri ce-i aduc
în amintire, poate, ecourile unor iubiri duse…
Frank nu e întotdeauna prompt cu „livrările”, uneori e plecat
să „ia caimacul” din vreun castel vechi englezesc, adică să caute acolo cărţi
valoroase, exemplare rare, cu care să întregească stocul librăriei
londoneze.
Între impetuoasa cititoare din New York şi „echipa” din
Londra relaţiile devin mai „pământene” pe măsură ce trece timpul. Anglia
traversa o perioadă grea după ce ieşise slăbită din război: populaţia suferea
mari privaţiuni, se introduseseră raţiile (60 gr carne pe săptămână pe familie
şi un ou de persoană pe lună). Şi atunci
Helene Hanff aplică un mic „plan Marchall” al ei şi începe să trimită, cu
delicateţe, colete cu alimente librarilor londonezi, deveniţi de-acum prietenii
ei „transatlantici”: conserve, praf de ouă, stafide, jambon pentru Crăciun,
ciorapi de nylon. În cantităţi mici, atât cât putea să-şi permită din resursele
modeste pe care le avea. De pe malul Tamisei, nu întârzie să primească o mică
recompensă, un semn de gratitudine: o delicată faţă de masă brodată de o
londoneză octogenară, Mrs Boulton, vecină de apartament cu Frank şi care „se
împărtăşise” din praful de ouă venit din America…
Şi mai primeşte cadou un volum de
poezie de dragoste elisabetană
Are un umor frust, uneori dur, dar din care se întrevede
afecţiunea: „V-am spus, oare, că scriu povestiri poliţiste din seria Ellery
Queen de la televiziune? Toate scrierile mele au drept fundal medii
artistice (balet, concerte, operă) şi toate personajele – suspecţi sau cadavre
– sunt oameni cultivaţi; în cinstea dumneavoastră, voi situa, poate, acţiunea
unei povestiri în mediul comerţului cu cărţi rare. Preferaţi să fiţi asasinul
sau cadavrul?”
Visează să vină într-o bună zi în Anglia, să intre în
librăria de pe Charing Cross Road 84 şi să nu spună cine este. Se imaginează coborând
dintr-un pachebot şi luând-o agale pe caldarâmul străzilor londoneze pe care
atât de bine le cunoştea din lecturile ei fără sfârşit. Se visează urcând spre
Berkeley Square, coborând apoi pe Wimpole Street, oprindu-se o clipă în faţa
catedralei Saint Paul unde a predicat pe
vremuri poetul John Donne, ca apoi să se aşeze pe treapta pe care şezuse regina
Elisabeta atunci când a refuzat să intre în Turnul Londrei…Vrea să mai vadă
Parlamentul, Turnul Londrei, Covent Garden şi…pe bătrâna doamnă Boulton. Umorul
spontan, de bună calitate, coexistă cu o greu disimulată duioşie.
Cum arată această Helene Hanff din New York? Librarii
londonezi şi-o imaginează în fel şi chip. Tânără, rafinată, foarte elegantă, cu
aer intelectual ? Helene dezleagă misterul şi le scrie că nu e câtuşi de puţin
o intelectuală, de vreme ce nici măcar n-a urmat o universitate. Pur şi simplu
iubeşte cu pasiune cărţile, pasiune pe care a „contractat-o” la 17 ani de la un
profesor. Dacă e elegantă? „Da, aproape ca o servitoare de pe Broadway. Sunt
tot timpul îmbrăcată în pulovere roase de molii şi în pantaloni, pentru că nu
se dă căldură în timpul zilei.”
Speranţe, vise, griji de fiecare zi,
Citeşte mult, orice, fără sistemă, de
la Povestirile din Canterbury de Chaucer, la critică teatrală de Shaw, de la
eseul englez, la Memoriile lui Saint Simon, dar nu şi romane: „nu mă
interesează lucruri care nu li s-au întâmplat unor oameni care nu au existat.”
Face o singură excepţie: Jane Austen şi a ei „Mândrie şi prejudecată” de care
se îndrăgosteşte şi…nu o restituie la bibliotecă până când librarul londonez
nu-i va procura un exemplar numai al ei… După câţiva ani, în toamna anului
1968, îi va cere lui Frank un exemplar frumos din acest roman pentru a-l face
cadou unor prieteni. Cartea întârzie să sosească. În primăvară, unul dintre
librari dezleagă misterul tăcerii îndelungate şi îi scrie că Frank Doel a murit
în decembrie trecut, după ce lucrase vreme de patruzeci de ani în librărie.
Aşezată pe covor, în mijlocul apartamentului său din New York,
înconjurată de toate cărţile pe care le-a primit de la Frank vreme de douăzeci
de ani, Helene îi scrie unui angajat al librăriei şi îşi încheie scrisoarea
astfel: „Omul – fie binecuvântat – care mi-a vândut toate aceste cărţi a murit
acum câteva luni. A murit şi Dl. Marks, proprietarul magazinului. Dar Marks & Co a rămas. Dacă din întâmplare veţi trece pe lângă
Charing Cross Road 84, să-l îmbrăţişaţi din partea mea! Îi datorez atât de
mult!”
Toate scrisorile Helenei Hanff către Frank Doel au fost trimise
în America de către Nora, văduva acestuia, aşa încât întreaga corespondenţă
dintre împătimita cititoare americană şi librarul londonez a luat forma unui
roman epistolar.
„84, Charing Cross Road face parte din acele cărţi-cult care
se împrumută între prieteni, transformându-i pe cititorii ei în tot atâţia
membri ai aceleiaşi societăţi secrete” spunea un ziarist de la Newsweek după ce
a văzut ecranizarea din 1987 a cărţii.
Denisa TOMA
* procedeu folosit în legătoria artistică prin care între pielea
copertei, înmuiată în prealabil, şi modelele din fier uşor încălzit se
interpune o foiţă de aur ce se presează cu fierul. În felul acesta se obţin
litere şi modele de o mare frumuseţe. Tehnica, inventată de arabi, a pătruns în
Europa în secolul XIV prin intermediul Arabilor, prin Italia şi Spania. (n.a.
D.T.)
No comments:
Post a Comment