Chiparoşi, livezi
de măslini, dealuri prelungi învăluite în ceţuri vineţii, biserici cu campanile
zvelte, cer albastru limpede, orizonturi fără sfârşit. Pietre vechi de când
lumea, pe ele au păşit franciscanii acum 800 de ani, pe aceleaşi pietre s-au
purtat nesfârşite războaie dintre regiunile unei Italii fărâmiţate. Autocarul
străbate Umbria, una dintre cele mai pitoreşti locuri din peninsulă, cu oraşe
al căror nume ne pare cunoscut parcă dintotdeauna, din lecturi, din albume de
artă, din filme : Perugia, Assisi, Gubbio, Spoleto, Deruta. Dar şi etruscii au
lăsat aici urme ale locuirii şi creaţiei cu peste două milenii în urmă.
Este o regiune
străveche, aflată în mijlocul Italiei, la răscruce de drumuri comerciale, ale
cărei comori trebuie descoperite rând pe rând: comori lăsate de etrusci, de
sabini şi romani, de cei care au venit ulterior pe aceste meleaguri,
longobarzi, bizantini şi alţii. Capodopere ale artei medievale, ale Renaşterii
italiene se află aproape la tot pasul, aproape în fiecare cătun. A călători
prin aceste locuri înseamnă a te cufunda în pădurile străvechi, aproape virgine
şi dese ale Umbriei, a-ţi lăsa privirea să vagabondeze pe colinele domoale,
acoperite de măslini, pe care se profilează pinii-umbrelă ce l-au inspirat pe
Ottorino Respighi, a merge pe străzi pavate cu pietre pe care şi-au purtat
paşii sfinţii Francisc de Assisi şi Benedict de Norcia, a păşi la umbra unor
ziduri pe urmele unor artişti precum Giotto, Luca della Robia, Perugino,
Michelangelo, a privi cerul de un albastru ireal pe care se profilează săgeţile
zvelte ale chiparoşilor, a rememora frânturi de poeme scrise de Byron şi Giosue
Carducci.
De unde vine
numele acestei regiuni? De ce Umbria? De la cuvântul umbră. Poate pentru că
vecina ei de la Nord-Vest, ilustra Toscană, o ţine în umbră prin cultura-i
copleşitoare. Sau poate de la văile umbroase acoperite de păduri de castan şi
ulm, văi străbătute de ape limpezi, aducătoare de răcoare. Este numită, pe
drept cuvânt, inima verde a Italiei, această regiune mică, de numai 8500
kilometri pătraţi, singura din „Cizmă” fără ieşire la mare Cei peste 800 000 de
locuitori sunt distribuiţi proporţional în localităţile regiunii ale cărei
principale oraşe sunt Perugia (capitala) şi Terni. Importanţa artistică a
fiecărei aşezări din Umbria este dată de abundenţa monumentelor, de amintirea
vie a atâtor mari personalităţi care şi-au purtat paşii pe sub măslinii şi
chiparoşii acestui ţinut de basm.
Un oraş
ca o mică bijuterie : Assisi. Ce spun ghidurile ? Informaţii reci, corecte,
sistematizate, dar şi o constatare tranşantă, imposibil de contrazis : nu mai
există loc ca Assisi. Apropierea de această aşezare produce o emoţie puternică,
o nerăbdare greu de ţinut în frâu. Situat la poalele Muntelui Subasio, este
format din două oraşe : cel de jos, unde se găseşte impunătoarea biserică Santa
Maria degli Angeli cu bisericuţa Portiuncola înglobată în ea, cu grădiniţa unde
cresc trandafiri fără spini, singurii din lume, şi oraşul de sus, situat pe o
colină. Străzi înguste, pietruite, case de culoarea nisipului ars de soare,
aşezate parcă în trepte, cu flori ce atârnă de la fiecare balcon, de la fiecare
fereastră
Loc de
pelerinaj, având forţa spirituală a unor aşezări similare precum Lourdes,
Fatima, Santiago de Compostella sau Catedrala San Pietro din Roma, oraşul
Assisi fascinează prin prezenţa imaterială dar vie a celui care a văzut aici
lumina zilei şi a revoluţionat din temelii credinţa creştină : Sfântul Francisc
din Assisi. Personalitate tulburătoare a istoriei creştinismului, fascinant şi
mărinimos cu iubirea de care era pătruns până în adâncul fibrei :
„A fost
şi rămâne personajul care depăşeşte tristele noastre bariere teologice. El este
al tuturor, ca şi iubirea pe care ne-o dăruieşte necontenit. Nu poţi să-l vezi
şi să nu-l iubeşti, se spunea încă din vremea sa, şi această iubire a rămas.„
(Julien Green, Fratele Francisc, Francesco d’Assisi, Editura Ştiinţifică,
Bucureşti, 1995, p. 356)
Îşi
iubeşte ţinutul unde l-au mângâiat pentru prima dată razele Fratelui Soare : „E
tânăr şi fericit să trăiască în aceste ţinuturi ale Umbriei care-l vrăjesc. Se
va sătura vreodată să admire luncile, pădurea şi lumina mai ales ? Prietenii îl
însoţesc în bucuria de a galopa în natura de o frumuseţe ameţitoare.” (Ibidem,
p. 38)
Paşii
făcuţi pe drumurile Umbriei, în mirosul de chiparoşi şi de rozmarin, te duc cu
gândul la cuvintele Sfântului Francisc, cuvinte de slavă pentru întreaga
Creaţiune. În drum spre biserica San Damiano de lângă Assisi, păşind la umbra
măslinilor, un călugăr franciscan ne îndeamnă să mergem în linişte, să ne
bucurăm că existăm, să fim atenţi la freamătul frunzelor şi la cântecul
păsărilor.
Este drumul pe care a mers de atâtea ori
Francisc şi a intrat în dialog cu făpturile pământului şi ale cerului : „Aici,
pe câmpul de la marginea oraşului, păsări de toate felurile îl aşteptau pe
Francesco. Sute de păsări stăteau pe crengile copacilor din jur : ciorile şi
rudele lor, stăncuţele, cu penajul negru şi ciocul lung, dădeau o notă de
sobrietate acestui auditoriu, înveselit doar de nuanţele deschise ale penelor
porumbeilor sălbatici şi ale gâturilor colorate ale botgroşilor. Era acolo tot
păsăretul câmpiei, ciugulitoare şi din cele care nu trăiau decât pentru a
cânta, din cele care îşi făceau veacul pe stânci sau îşi închipuiau cuibul în
brazdă. Nici una nu se mişcă, nici o ciocănitoare măcar, când Francesco se
apropie.” (p. 213-214)
Bazilica din Assisi e împodobită cu
splendide fresce pictate de Giotto, majoritatea dintre ele evocând scene din
viaţa Sfântului Francisc : lepădarea straielor bogate, viziunea în faţa
crucifixului de la San Damiano, dialogul cu păsările, îmblânzirea lupului din
Gubbio etc.
(…)
Lăudat fii, Doamne, cu toate creaţiile tale
şi mai
ales cu domnul frate Soare
prin
care tu ne dai ziua, lumina.
El
este frumos, strălucind cu mare slavă
şi tot
el te întruchipează pe tine, Preaînalte.
Lăudat
fii tu, Doamne al meu, pentru sora Lună şi pentru Stele
tu
le-ai pus pe cer limpezi, preţioase, frumoase.
Lăudat
fii tu, Doamne al meu, pentru fratele Vînt,
pentru
aer şi pentru nori
pentru
azurul liniştit şi pentru toate stările vremii
prin
ele tu ţii în viaţă toate creaturile.
Lăudat
fii tu, Doamne al meu, pentru sora Apă
care-i
foarte trebuincioasă şi foarte înţeleaptă
preţioasă
şi castă.
Lăudat
fii tu, Doamne al meu, pentru fratele Foc
cu
care tu luminezi noaptea,
el
este frumos şi jucăuş, de neîmblânzit şi puternic.
Lăudat
fii tu, Doamne al meu, pentru sora mama noastră Pământul
care
ne ţine şi ne hrăneşte
care
rodeşte poame felurite
cu
flori smălţuite şi cu ierburi. (…)
Dincolo
de prezenţa tulburătoare a Sfântului Francisc, Umbria este o regiune în care se
păstrează nealterate tradiţii artistice de mare valoare : ceramica de Deruta cu
albastrul intens ce se îmbină cu galbenul solar, broderii delicate, orfevrărie
ce vine din adâncul veacurilor, sculptură în lemn. Meşteşuguri practicate din
tată în fiu cu pasiune şi trăire intensă. Dar şi modernitatea se îmbină fericit
cu trecutul şi aşa se face că în Umbria se desfăşoară evenimente culturale devenite
şi ele tradiţionale : Festivalul de jazz din regiune sau Festivalul dei Due
Mondi de la Spoleto, fondat în 1958 de compozitorul Gian Carlo Menotti sau
celebrul festival al ciocolatei, la Perugia, locul de naştere al bomboanelor
Bacio.
Chiar
dacă nu are grandoarea copleşitoare a Toscanei şi nici vraja „falnicei
Veneţii”, Umbria este un colţ de lume pe care dacă ai păşit o dată, nu-l mai
poţi uita şi simţi o irepresibilă dorinţă de a reveni.
Denisa TOMA
No comments:
Post a Comment