Simfonia Leningradului

Am deschis cartea lui Andrei Makine, Viața unui bărbat necunoscut, apărută recent la Editura Polirom, pregătită să fac o călătorie în spații franco-rusești, așa cum mă obișnuiseră mai toate cărțile acestui autor. Mă fascinează amestecul de influența rusești și franțuzești, originile lui Andrei Makine fiind elementul hotărâtor, cele care îi dozează această iubire deoptrivă egală față de cele două spații, două culturi, două universuri. Cărțile lui Makine amintesc, după primele fraze, de marea proză rusă și sovietică, au simplitatea și firescul unui stil fără nimic căutat, fără nici un artificiu modernist, fără piruete ascunse în fraze fără sfârșit.

Romanul începe domol, ca o simfonie a cărei primă mișcare nu lasă să se simtă tumultul finalului: personajul principal, Șutov, un scriitor rus trăitor în Franța, este brusc părăsit de iubita mult prea tânără. Zbucium, frământare, debusolare și, dintr-o dată, impulsul eroului de a pleca în Rusia, la rădăcini, în căutarea unei iubiri din tinerețe, din Leningradul anilor 1960. Timpul, însă, nu a stat pe loc, cu atât mai puțin timpurile. Intreprinzătoarea femeie de afaceri leningrădeană pe care o întâlnește nu mai are nimic din candoarea fetei de odinioară, afacerile imobiliare și frenetica goană după bani nu-i lasă nici măcar răgazul de a schimba două vorbe cu fostul iubit revenit din Franța. Și aici, după andantele primei părți, începe un allegro appassionato de îndată ce intră în scenăpersonajul Volkov care iese din muțenia lui inexplicabilă și își povestește viața oaspetelui din Franța. Un roman în roman.

Încep primele acorduri ale Simfoniei Leningradului. Este cea mai răscolitoare și mai nemiloasă evocare a Blocadei Leningradului pe care am citit-o până acum, transpunerea în pagini literare a acelor cumplite 900 de zile în care splendidul oraș de pe Neva a fost izolat iar populația lui, sortită pieirii, în timp ce Hitler plănuia banchetul festiv la Hotelul Astoria. Nu i-a fost, însă, dat să-și serbeze victoria, leningrădenii au rezistat cu prețul vieții a peste un milion de suflete. Printre ei și Volkov, pe atunci un tânăr ce visa să devină cântăreț de operă, să cânte într-o zi în Rigoletto.

Într-o zi de vară a anului 1941, în 21 iunie, o cunoaște pe Mila. La o cofetărie, bând ciocolată caldă și rămânându-le frișcă pe buze. Andante grazioso. A doua zi, toate megafoanele din țară, de la Marea Neagră le Oceanul Pacific vor anunța că a început ceea ce avea să fie pentru ruși Marele Război pentru Apărarea Patriei. Cei doi devin parteneri de scenă, cântă în operte franțuzești (cum altfel?) iar viața lor se desfășoară încă în tempo de cantabile con moto, sub semnul refrenului „Ție, iubito, îți voi împărtăși visu-mi...”

Blocada Leningradului începe odată cu primele semne ale toamnei. Începe drama acestui oraș orgolios, cel mai orgolios oraș al Rusiei. Avea toate motivele să fie plin de orgoliu. Orașul intră în agonie. Agonizează și monumentele, și locurile lui de mare răsunet: Catedrala Sf. Isaac, Amiralitatea cu fleșa ei îndrăzneață, fortăreața Petropavlovsk, insula Vasilievski și Palatul de Iarnă. Populația este supusă exterminării lente, spectrul morții devine prezență cotidiană pentru fiecare, dar începe o mișcare de rezistență de un eroism cutremurător, în pofida faptului că Leningradul s-a transformat într-un „cimitir infinit de case în care, zi de zi, mii de inimi încetau să mai bată”.

Dar nici foamea, nici frigul crâncen, nici lupta zilnică cu o moarte insidioasă nu-i țin pe leningrădeni departe de sălile de spectacol care, deși înghețate, își așteaptă publicul în fiecare seară. Volkov și Mila cântă și ei în spectacole date la concurență cu moartea care pândea din toate direcțiile, cu artiști sleiți de puteri, dar plini de însuflețire și imuni la adierea morții, cu drame personale care însă nu se ghicesc. Iar publicul, vlăguit și incapabil să aplaude, se înclină cu o admirație tristă în fața tinerilor artiști care le hrănesc speranțele: „Nu se aplauda. Prea slăbiți, cu mâinile înghețate vârâte în mănuși, spectatorii se înclinau ca să le mulțumească actorilor. Această recunoștință tăcută era mai mișcătoare decât ar fi putut fi orice ovație. ”

Trupa de artiști cântă și pentru ostașii ce luptă pe frontul Leningradului, acolo unde moartea „lovea între două cuvinte schimbate în tranșee”.  Scenele de pe front par capricii de Goya, autorul le și numește capricii, este un allegro martiale dramatic și crud. Cei doi iubiți își pied urma. Volkov face tot războiul, de la Stalingrad la Kursk și, în final, Berlin. La eliberare e complet cărunt. O caută pe Mila. Regăsirea e amestec de dulce și amar pentru că povestea Milei este terifiantă: în timpul Blocadei a luat la ea acasaă 16 copii ai căror părinți muriseră de foame și a început să lupte pentru viața lor. Cu orice preț. Iar prețul a fost pe cât de imens, pe atât de dureros, pentru că Mila obține alimentele de la soldați cu prețul propriului ei trup. O altă Boule de suif, peste ani și peste spații.Ca și acolo, lumea o judecă și o condamnă. Conțtința ei e, însă, curată: copiii au supraviețuit celor 900 de zile ale Blocadei. Vivace con brio.

Cei doi nu se mai despart, se instalează într-o căsuță, pe malul apei, aproape de locul unde cântaseră în momentul acelei sângeroase bătălii. Ea predă muzică într-o școală, el lucrează ca factor poștal. Bucuria de a fi din nou împreună pare a nu fi știrbită de nimic, viața merge înainte, cei doi vor să aducă acasă niște copii orfani de care să se ocupe. Andantino semplice. Pâmântul din jurul casei lor e plin de urmele războiului: căști, pistoale, cartușiere, carnete cu însemnări, fragmente de mantale. Le strâng cu grijă și le duc la ceea ce devenea deja
Muzeul Blocadei. Dar absurdul care domina societatea sovietică le mistuie și viețile lor: deportare, despărțire, moarte. Sunt arestați și aruncați în două camioane care pleacă în două direcții diferite din nesfârșita Siberie. Apucă să-și smulgă promisiunea făcută de fiecare că vor privi seară de seară cerul și vor fi împreună în gând. Adagio lamentoso. Nu se vor mai vedea niciodată. El va supraviețui, se va ocupa de educația muzicală a unor copii orfani, handicapați, dar va refuza să mai vorbească vreodată. Până în ziua în care, în apartamentul comun din care trebuie să plece, va da peste acest francez-rus venit în Leningradul devenit St. Petresburg să-și caute o iubire iluzorie și în fața căruia își deschide sufletul. Iar francezul-rus Șutov se întoarce la Paris luând în suflet povestea de dragoste și moarte a prietenului său de o zi. Allegro con anima.

Închizi cartea și ai tendința să te întorci la prima pagină, să reiei pe îndelete firul, să citești și să nu uiți nimic. Așa cum a spus, atât de simplu și de cutremurător, poeta Olga Bergholț, martoră și cronicară a Blocadei: Nimeni nu e uitat, nimic nu s-a uitat. ...Și e bine să nu uităm. 

Denisa TOMA